Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

marți, 23 august 2011

I Lăv Bloggin!

Leapşă de la Lynnuşca
[hope you don't mind for callin' ya like thut]


Knocking on the Mind

Nu puteam să-mi imaginez vreodată
Că locul acela nu se va schimba

Be sure to check Misa's channel folks! Teeheehe XD

              Îmi amintesc râzând de copilăria mea şi de momentele în care-mi trecea prin cap ideea că atunci când voi fi mai mare totul va fi mai uşor. Şi când mă gândesc la vara trecută, la vara aceea de mult trecută în care umblam prin parc cu fanteziile de mână şi cu ochii în o mie de direcţii, mă trece nostalgia. Ce e ce mai ironic e că acuma prin playlist-ul meu se găseşte o melodie care compară dragostea cu ciocolata amară.

              Trebuia să se întâmple. Şi nu regret. "Cine se aseamănă, se adună." Vai, cât de adevărat! Sunt o persoană fără suflet, dar cu inimă. Şi am învăţat de mult că nu trebuie să-mi mai pese, chiar de la bun început. Şi faptul dureros cum că oamenii nu sunt demni de nici cea mai mică fărâmă de încredere se repetă prin faţa ochilor mei în fiecare zi.
              Azi am fost la bunica. Am o bunică blondă cu ochi albaştrii şi clari care face cele mai bune prăjituri din lume. Sau cel puţin asta credeam când eram mică. Doar că nu toate fiinţele care arată blând sunt cu adevărat blânde, nu-i aşa? M-am dat în acel leagăn vechi pe care mi l-a făcut bunicul când aveam 6 ani şi care acum scârţâie. Şi parcă simţeam trecuta copilărie cum îmi zbura pe lângă urechi, la fel ca şi curentul care-mi ridica părul. Şi ascultam melodia aia de mai sus şi nu puteam să mă gândesc decât la momentele în care cântam singură după-amiaza în acel leagăn. Cât de copilăroasă puteam fi, sperând că cineva se va opri să mă asculte. Dar, ha, nimeni nu se opreşte niciodată să te asculte. Cred.

              Mâine [sau mai bine zis în noaptea asta] plec la mare. Am să-mi pun o dorinţă şi am să-mi doresc să nu se îndeplinească. Mi-e dor.

Happiness >.< [See you soon]

luni, 22 august 2011

"This time I'm not leavin' without you"

Baaaaaack ;)).
Şi nu că mâine n-aş pleca la mare.
OH DAAAA!


               Sunt zile în care simt că vacanţa asta a fost cea mai tare de până acum. Soarele arde afară şi n-am nici cea mai mică intenţie să dau ochii cu el. Lumea nu prea e în oraş, iar asfaltul ăsta al Bucureştului...nu mă întrebaţi de ce îl iubesc.

               So.
               Pe 15 a fost ziua mea. Adică onomastica. Dar tot nu vă spun cum mă cheamă >:). Ai mei m-au târât la ţară pentru tipicul chef de Sfântă Marie, deşi eu aveam chef să merg la ziua lui Cosmin. Whutevă, am mers şi m-am plictisit de moarte [smth like m-am plimbat singură prin grădină vreo două ore şi vreo două am vorbit la telefon]. Ah, şi era acolo un gajiu drăguţ pe care personal pe mine nu m-a interesant şi moşii ăştia piliţi m-au pus să-l pup pe obraz. Whuuutevă.
            Apoi am plecat cu ai mei prin Moldova. Am văzut o grămadă de mânăstiri, mi-am luat o rochiţă colorată şi scurtă şi mişto din Suceava şi era să mă pupe o albină. [Iar eu şi cu tati suntem praf de alergici la înţepături de bărzăuni din ăştia şi ne unflăm groaznic.]. Am făcut o tonă de poze pe la mânăstiri, iar la Horezu m-am urcat singură într-un turn vechi şi spooky. Pur şi simplu ador locurile înalte. Astfel că pot să mă laud că am văzut şi Moldova, plus că ieşirile astea cu ai mei sunt cele mai relaxante.
            In ză end, azi m-am certat din nou cu tata. Uneori nu mai suport, a devenit deja o rutină. Sunt atât de multe lucruri pe care nu le suport la ai mei [deşi uneori sunt simplu geniali :-<]

Happiness >.<   

miercuri, 10 august 2011

Pauză.


E vacanţă oameni, ştiţi?

          Lucrurile în viaţa mea se mişcă rapid, poate chiar mai rapid decât ploaia de afară. Văd cum vechile mele prietenii se pierd în ceaţă uşor şi îmi vine să râd...

PARCĂ SIMŢEAM ASTA DE LA ÎNCEPUT.

          În acelaşi timp, noi orizonturi se deschid în faţa mea şi parcă ceva frumos va veni. Sper. Sper să nu-mi fac prea multe aşteptări.

DE MÂINE dispar. Fug în ţară, fug să-mi văd iubita mea mare şi sper să mă întorc cu o doză bună de fericire înapoi. Până atunci...nostalgie, zâmbiţi oameni!

duminică, 7 august 2011

HARAMICHI

This I call:
...
ONE AWESOME DAY!


             Sunt unele momente în viaţă când oamenii sunt legaţi între ei de un fir invizibil şi subţire, dar mereu acolo şi indestructibil. Poate că totul are o şansă, nu?

             Aşa de rău îmi pare că mi-ai irosit minutele vieţii ca să o sun de 20 de ori pe Misa. Când o văd e moartă. Ha-ha >:). Aşa, revenind. A fost foarte frumos, extra phun şi ciudat de colorat. A fost unul din evenimentele alea la care oboseşti numai pentru că e genial [nu vreau să mă gândesc la organizatori]. Am fost cu Lidia, cu Ann-chan şi cu Cash Cash. Am cunoscut foarte mulţi oameni geniali şi sigur vreau să merg la următoarea ediţie.
             Cred că personajul care a atras cea mai multă atenţie a fost Shota, un tip care mi-a bătut amanta când vine vorba de awesomeness-ul cracilor, if you get meh. Thaomne, ce am mai râs când a dansat, pe mine şi Lidia ne dureau obrajii. Karaokele a fost chiar foarte tru, mai ales o tipă, care cred că aveam rădăcini asiatice, care a cântat supeeeeerb. Cel mai mişto a fost că după-aia am plecat toţi [i mea like 30 people] către Afi să mâncăm. Ziceai că eram o clasă de copii mici în excursie, la un moment dat cântam pe stradă iar în metrou se holbau oamenii la noi ca la bunăciuni [heeee-he =))].
             Deci in ză end, ziua de azi m-a obosit praf şi mi-a făcut un dor apocaliptic de Misa. Plus azi noapte mă trezesc eu cu chef de anime-uri şi ca proasta fără să-mi dau seama am văzut aproape tot ultimul episod din Hanasakeru Seishounen. And I hate spoilerz.

Taaaaahaaahaanoshiii~

vineri, 5 august 2011

Inscripţii

Mă uit
la inscripţiile japoneze de pe pereţii mei
şi mă chinui să-mi amintesc
ce înseamnă fiecare.
..."Such great memories."


        Trăiesc doar pentru a crea amintiri. Vreau să devin o fabrică de amintiri, să nu uit niciodată vreun nume sau vreo faţă. Vreau să trăiesc veşnic, ca să pot avea amintiri nesfârşite, ca să pot înţelege orice fel de sentimente ar putea avea cineva. Dar dacă voi deveni o maşină, voi putea vreodată să mai am propriile mele sentimente?

        Pereţii mei sunt ca o oglindă. Fiecare bucăţică de hârtie colorată de pe ei e ca o bucată din inima mea. Şi acum când mă uit la imaginea aia ciudată cu Alice Cooper îmi amintesc că el era în moment ăla în braţele mele şi eu parcă nu aveam curajul să mă uit la faţa lui.
        Asta îmi aminteşte ce persoană neinteresantă sunt; cel mai intens moment al acestui an a fost, până acum, clipa în care un rocker pilit dormea cu capul pe pieptul meu. Ce-a fost mai frumos a fost că atunci când s-a trezit, a dat berea pe jos. Foarte intens, nu? -.-" [I'm feeling wasted].
        Nu mai contează. Pe altă bucată de hârtie sunt feţele pe care le-am văzut la primul meu concert. N-am să uit vreodată sunetele acelea care-mi vibrau în inimă; poate că niciodată n-am ţipat atât de tare. Iar pe celelate bucăţi parcă se văd râsetele mele şi razele de soare ale fiecărei dimineţi.
        Ironic, pun mai multă valoare în lucruri decât în persoane. Poate pentru că un lucru drag mi-a fost distrus, şi poate pentru că acel lucru nu m-a trădat vreodată. În schimb, am învăţat de mult că nu trebuie să mai pun valoare în oameni, pentru că într-un fel sau altul, sigur mă vor trăda într-o zi.

Happiness >...<

Mascara[dă]

Ieri am avut o zi
care nu seamănă deloc cu mine.
Ironia.


          Devine enervant. Alţii dau vina pe tine, când defapt eşecul se datorează proprii lor nedeterminări. Şi ce e şi mai enervant e că te pun să repari propriile lor greşeli de parcă ar fi ale tale. De parcă ar fi vina ta. Cât de urât.

marți, 2 august 2011

Brand new sky

Se simţea singură.
Şi singurătatea
o lovea mai tare decât
puterea iubirii.


         Cine putea ştii că stelele zâmbesc? Poate că şi ele au sentimente, poate că strălucirea lor nu e eternă, aşa cum se crede. Atunci ne întrebăm, oare mai merită să credem în imortalitate?

        Privea cerul nopţii ca pe o carte deschisă, iar fiecare licărire a stelelor îi amintea de ochii lui. În locul acela, de unde cerul pare că va cădea odată cu lumina lui, totul pare la fel. Amintirile îi treceau prin faţa ochilor şi dispăreau în întunericul de neatins, doar pentru a-i aminti din nou că e singură.

        "Neee, îţi aminteşti când ne-am întâlnit prima dată?"
        "Am încetat să mai număr anii de mult, sincer."
        "Ştii ce cred eu? Poate că odată ce ne vom despărţi, universul meu va deveni mai colorat. M-am săturat de imaginea ta monocromă, uneori mă sperie."
        "Şi crezi că vei găsi pe altcineva mai bun decât mine?"
        "Nu. Am să rămân cu stelele mele."

        Poate că zâmbetul ei de atunci schimbase totul. Poate că dacă stele ar muri, el ar fi acolo.

Stray Love Hearts!

"On the night of my 16th birthday
I had a dream...
or was it...a nightmare?"
"Your Heart Will Be Mine"

THIS...killed meh. :-<




     Stray Love Hearts! [sau S.L.H., pe scurt], a fost cred că una dintre primele mele manga. La început, povestea mi s-a părut sincer clişeică şi după...primul capitol [oh da!] mi-am dat seama cu ce tip se alege eroina la sfârşit. Well, let's get into it : 

     Este vorba despre o fată, Kozue Hiyoki, care are un coşmar în ziua aniversării ei de 16 ani şi inima îi este "literar" furată. Nu, nu se îndrăgosteşte telepatic de nimeni, inima îi e şterpelită de un tip cu părul argintiu şi un tatuaj ciudat pe piept. Şi, ironic, nu moare [ce păcat, putea să lase tipii frumoşi fanelor :>]. Astfel că se înscrie în Academia St. Nazareth, în căminul S, al cărui emblemă semăna ciudat de mult cu tatuajul tipului cu păr argintiu, sperând ca acolo să-şi găsească inima. Astfel află că are puterea de a pătrunde în visele oamenilor în timp ce aceştia dorm. Pentru a descoperi "hoţul" aceasta va trebuia să locuiască o săptămână în camera fiecărui rezident al căminului S...a bunch of pretty boys, for short.

luni, 1 august 2011

Vreau să-ţi văd zâmbetul

Nu lacrimile.
Doar amintirile noastre.

When I went to you, my colored feelings overflowed
Please don’t avert, look at me, I believe in you
Yes, no one else knows that our own thoughts are
A pale sea of time that is strong and beautiful
I’m alive in your arms and chest

           M-am trezit cu zgomotul tipic de sub fereastra mea. Cu lumina care-mi ţipa în ochi şi cu tipicul instinct de  a apuca telefonul; aveam un mesaj : "sună-mă".


         Uneori mă întreb de ce totul pare că e în ceaţă. Mintea îmi stă în loc şi ecoul vocii mele face camera să pară mai vie. Luminile nopţii îmi bântuie somnul, iar zgomotele nopţii mă zgârie pe creieri. Aşteptarea devine apăsătoare.
         Mai ales că nu-mi pot da seama ce aştept. Devin confuză şi monotonia mă acreşte. Poate că ar trebui să mă apuc să fac ceva mai interesant. Am nevoie de ceva ca să pot ieşi din rutina mea inexistentă. 
        Când mă uit la lumea asta falsă mi se face rău, doar gândindu-mă că originalitatea ca deveni şi ea curând o minciună. Mi-e dor. Mi-e ciudat de dor de puţină emoţie, simt că doza mea de existenţă mi-a fost tăiată.

         Şi când mă gândesc că speranţele mele nu există, îmi dau seama ce persoană simplă şi deloc interesantă sunt. M-am săturat.
 
back to top