Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

vineri, 30 decembrie 2011

Tamagoyaki

Trebuie neapărat
să învăţ şi eu să fac

           Au venit ai mei acasă aseară, iar după un mic conflict [mic pe naiba că iar mă luase plânsul de nervi, dar mi-a trecut repede pentru că tata făcea mişto şi mă prăpădeam de râs], azi de dimineaţă totul era perfect. Chiar mi-a fost dor de ei.


           De dimineaţă m-a trezit mama disperată...se blocase mamaia [adică maică'sa] în baie. Deşi m-a făcut praf că eu nu am mai făcut ochi la ora 8 de săptămâni bune, m-am ridicat ca să evit un scandal şi am salvat situaţia cu o mişcare de foarfecă. Defapt, e foarte uşor să deblochezi uşa de la baie din afară, dar mamei îi e frică de foarfecă.
           M-am întors în pat, pentru că era pur şi simplu prea devreme ca să fiu activă. M-am holbat biine de tot la posterul cu Death Note pe care-l văd când mă trezesc. Adică îmi pică fix în lumina dimineţii moaca rânjită a lui Ryuk [staţi să mă chinui să găsesc imaginea pe net. hiiiăăăr b-)]. Nu că mă sperie, dar nu ştiu de ce, când mă trezesc vreau să mă uit la el, deşi ştiu că după nu mai pot adormi. Aşa că mi-am îndreptat privirea spre moaca epică a lui Ciel şi peste 10 minute m-a luat somnul din nou [adică asta, dar fără fundalul festiv]. 
           Apoi a fost chemarea la micul dejun, la ora 9. M-am trezit pur şi simplu pentru că vroiam să mănânc cu ai mei, de dragul mesei în familie. Ai mei sunt epici. Epici, vă zic. Tata, care s-a julit pe asfaltul din Bucureşti de când se ştie, mereu găseşte ceva de comentat despre mâncarea pe care o face mama, crescută pe dealurile cu pruni din judeţul Dâmboviţa. La început totul e serios, apoi ea se supără foc când vede că el comentează după ce ea munceşte, iar în sfârşit totul se termină cu râsete pentru că tata face mişto. În cel mai deştept mod posibil. Şi eu mă prăpădesc de râs când îi văd, nu alta. Pentru că eu nu mă plâng.
           Dar azi a făcut tata de mâncare. Şi în timp ce puneam farfuriile la masă, îl împuiam pe tata cu tot felul de lucruri despre mâncarea japoneză. Ce mai ştiu şi eu, că doar n-oi fi expertă. Vine lumea, ne aşezăm, mic dejun tipic: ouă ochi, şuncă şi salam, caşcaval şi nu mai ştiu ce. Şi lapte cu cacao. Nu mă interesează, să zică oricine ce vrea, eu ador laptele. Eu şi tata, că de la el am moştenit-o. Tata şi acum mai bea lapte cu cacao. Şi din moment ce şi eu beau [şi o să beau toată viaţa, că doar sunt fata lu' tati =))], mama e cumva obligată să meargă în ritmul nostru. Nu că s-ar plânge sau ceva. În final, toată masa a fost o caterincă continuă pentru că mamei nu i-au convenit ouăle făcute de tata şi nouă nu ne-a convenit laptele cu cacao făcut de ea. Mama era pur şi simplu revoltată pentru că deh, avea aşteptări şi primise lovitura dezamăgirii [ouăle erau prea moi, şi după ce le-a mai prăjit tata, tot nu i-au convenit; iar laptele era şi el nu mai ştiu cum, de asta eu am terminat ultima pentru că am aşteptat să-l refacă tata]. Şi totul s-a terminat cu nişte râsete bune între ai mei, plus o discuţie interminabilă despre şoarecele din bucătărie, care, demult prins şi omorât, s-ar putea să fi lăsat urmaşi.
          Şi simţeam atmosfera aia caldă care-mi umple inima şi mă face să zâmbesc. Aşa e, uneori sunt groaznic de enervanţi, dar sunt epici. Pe parcursul zilei...m-am uitat la Soul Eater :)). Dar dimineaţa a fost de ajuns ca să mă simt bine. Mâine ai mei pleacă, mama nu ştiu când se întoarce, dar tata vine ceva gen pe 10 ianuarie. Şi nici singură nu sunt, să zici că pot să fac vreo nebunie şi să dau foc la casă, că e baba aici. Deja am o tonă de filme de animaţie pe care vreau să le văd, începând cu Dispariţia lui Haruhi Suzumiya.
           Lucrurile simple mă fac fericită, am mai zis asta, nu?

Happiness >.<

P.S.: Deci nu pot să descriu complexul sentiment de a-l vedea pe tata la televizor. E ciudat. Şi totuşi, mă face mândră.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
back to top