Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

joi, 29 decembrie 2011

"Lost again without you."

Parcă am rămas aceeaşi,
cu tot cu dorinţa mea de schimbare.
Nu-mi mai e dor. Deloc.


         Bineînţeles că vacanţa asta nu avea cum să fie de neuitat. Până acum am pierdut timpul, şi mă enervez la culme când mă gândesc că eu sunt singura care trage şi pune în mişcare totul. Când voi avea şi eu parte de puţină cooperare?! M-am săturat să suport şi să tolerez singură. Nu mai pot.


         Am stat să analizez, meticulos cum fac eu de obicei când nu am chef să dorm, şi mi-am dat seama că sunt o fiinţă minunată. De ce? Pentru că pot să suport toate tâmpeniile şi prostiile care ar putea fi uşor evitate cu puţină, foarte puţină seriozitate. Cândva eram o persoană mai binevoitoare şi mult mai...simţită, să zicem. Tata obişnuia să facă mişto de mine cu jocul de cuvinte şi sens dintre "simţit" şi "nesimţit". Şi, ciudat dar adevărat, avea dreptate. 
       Obişnuia să-mi pese. Foarte mult. Atât de mult încât de multe ori când realitatea mă lovea şi primeam o doză înecătoare de dezamăgire...pe cine mint, niciodată nu m-am simţit nenorocită după o dezamăgire. Poate mereu am fost cum sunt acum, doar că copilul din mine spera încă la lumea aia roz perfectă. Pe naiba. Tot ce am făcut a fost să nu mai iau lumea în serios pentru că nici eu nu eram luată în serios.
      Cine mai e punctual zilele astea ca mine? Ciiinee?! Cine mai pleacă cu tot entuziasmul de acasă, ca pe drum să meargă cu viteza luminii şi să uite tot, ca în final să aştepte în prostie afară? Nu suport oamenii care nu sunt punctuali. Zece minute merge, douăzeci deja sunt pierdere majoră de timp, dar două ore?  Şi tot aşa. Iar acum nu mă mai chinui să ies din casă cu entuziasm, merg încet pe drum, şi deşi întârzii şi un sfert de oră, celălalt tot întârzie. Pierdere majoră de timp, pentru că de, ori celălalt stă o oră să iasă din casă [rimel perfect, haine de ales, lene mare], ori aşteaptă să sun eu şi să spun "ajung în două minute" şi apoi abia atunci începe să se îmbrace. Eu cum pot să ies din casă în 10 minute, 20 dacă îmi pun bijuterii şi alte tâmpenii şi altele stau ore în faţa oglinzii? Mi-ajunge atâta punctualitate, risc să pierd timpul afară degeaba. Şi totuşi, zilele astea trebuia să ne întâlnim şi face ea "deci am fugit până aici cât de repede am putut că am zis să nu mă aştepţi afară în frig...". Deci e posibil! Mi s-a încălzit inima când am auzit-o.
      Pe mine mă fac fericită lucrurile simple. Pentru că eu ştiu cât îmi pasă, dacă celălalt arată că şi lui îi pasă, atunci sunt total fericită. Dar, cum de la un timp nimănui nu pare să-i pese, atunci de ce mie mi-ar păsa? "De ce nu mi-ai arătat cum ţineai la mine, dacă aş fi ştiut poate ar fi fost altfel." - "Păi am zis să nu ţi se urce la cap, eu nu sunt genul care să-şi arate aşa sentimentele pe faţă". Nici eu. Nu eram. Acum parcă m-am schimbat. Am început să folosesc sintagma "te iubesc" mai mult, pur şi simplu pentru că sunt sinceră şi o spun din inimă. De auzit însă, asta se întâmplă mai rar. Oare toată lumea a devenit insensibilă sau pur şi simplu nu ştiu să vorbească?

Scuzaţi aparenta frustrare majoră. De la un timp sunt din ce în ce mai frustrată.

      Sunt lucruri pe care pur şi simplu nu le pot spune cui trebuie, pentru că ar strica totul. Sunt sinceră. Asta e calitatea mea, şi dacă cineva mă face mincinoasă, îl pocnesc de-i dă sângele pe nas. Nu pot să mint, nu-mi place, poate mai ascund lucruri [asta pentru că mama e mai mereu speriată de bombe şi sunt lucruri pe care pur şi simplu nu trebuie să i le zic]. Astfel că uneori sunt atât de sinceră şi directă încât doare. Asta trebuie s-o schimb.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
back to top