Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

joi, 10 noiembrie 2011

Thunder Girl II

        Ironie. Am făcut acel ceva ce nici n-aş fi visat că aş putea fi în stare să-l fac. I guess my fangirl power is overwhelming.



PART II

                   Misa plângea cum plânge ea mereu, cu lacrimi amare şi grele, cu mintea gata să-i explodeze şi cu inima îndurerată, pentru ca după maxim 2 clipe să uite toată durerea. Poate că aşa era şi mai bine.

            Când Dai-chan ajunsese în locul acela blestemat din parcul acela blestemat în care destinul lor blestemat îi legase, îi venea scârba când melancolia îl cuprindea. Cu adevărat, era o persoană mult mai complexă decât lăsa să se vadă, până la urmă avea atâtea feţe care se schimbaseră de-a lungul timpului. Era surprins s-o vadă pe acea fată care încă nici măcar nu devenise cu adevărat femeie privind lumea goală din jurul cu nişte ochi atât de maturi. Pentru prima dată o vedea altfel, şi cunoscându-i şi această latură îşi dădea seama că o place şi mai mult.

            Sayuuki şi Kamiyan se distrau. Prea bine chiar, având în vedere situaţia şi norii de afară. Avea să plouă.

            Misaki încă mai suspina când Daisuke se apropie de peretele rece care-i legase de la început. Ar fi vrut să-i vadă faţa zâmbind, şi totuşi nu înţelegea cu ce a greşit. Idioţenia asta. În momentul următor, îşi întinse mâna şi se rezemă de peretele de cărămidă, lovindu-l cu putere. Astfel că, ridicându-şi ochii, Misa îşi dădu seama că acel bărbat pe care, până la urmă îl adora, se află în faţa ei din nou, şi mintea îi era cucerită de figura lui. Dar, totuşi, el devenise serios:

            „Oi, ce te face să crezi că ai voie să fii atât de nebună? Cum crezi că eu pot să te înţeleg pe tine dacă tu niciodată nu-mi spui ce vrei? Uite, ultimul lucru pe care vreau să-l fac e să te fac să plângi. Să zicem că urăsc lacrimile, iar tu nu mi-ai arăta ceva ce urăsc, nu?” Dai-chan îi zâmbi frumos, poate chiar prea frumos, dar gândurile fetei trecură fix prin zâmbetul lui. Vocea aceea o făcea să zboare departe, era nevoie de un sunet pentru ca toată lumea ei să dispară. Până la urmă, singurul lucru pe care-l iubea la el era vocea, nu? Şi totuşi, fără ca ea să-şi dea seama, se minţea singură cu acest gând. Pentru că ea iubea cu tot ce avea, şi parcă şi-ar fi dat şi viaţa pentru această iubire pe care n-o înţelegea. Tot ce vroia era să-l iubească şi să fie iubită, dar atunci când nu se simţea iubită parcă toată acea adoraţie a ei pentru el dispărea într-o secundă, lăsând în urmă amarul singurătăţii. Şi totuşi, nici ea nu mai ştia cu ce vorbea, cu inima sau cu mintea:

            „Habar nu am de ce încă mai stai în faţa mea, începu ea cu răceală. Atât timp cât nici măcar eu nu-mi înţeleg propria inimă, ar fi nebunesc că te pun pe tine să mi-o înţelegi. Pentru că până la urmă noi gândim cu totul diferit, şi sigur ne-ar fi mai bine cu altcineva care să gândească altfel. Şi totuşi, nu mă întreba de ce, dar acele sentimente pe care numai când te privesc pe tine le am, lucruri pe care nu le-am avut niciodată şi ştiu sigur că nu le voi mai găsi la altcineva, mă fac să vreau să fim aici, aşa, pentru tot restul eternităţii. Poate ce-ţi cer e greu, sau poate că nu vrei să-ţi pierzi eternitatea cu mine, dar măcar realizează şi tu că mă iubeşti. Pentru că asta o ştiu bine, eu nu sunt singura care nu poate trăi fără vocea aia dulce pe care o aud dimineaţa. Ah, bărbaţii sunt, exact cum a spus Sayuu, nişte idioţi, dar tot nu putem să încetăm să-i adorăm.”

            Spunând toate acestea fără să le gândească înainte, fără să realizeze sensul sentimentelor ei, tânăra l-a lăsat pe bărbatul din faţa ei fără cuvinte. El n-ar fi crezut-o în stare să-i arunce o astfel de dedicaţie de dragoste în faţă, şi, fără ca să-şi dea seama, inima începuse să-i bată tare. Era exact cum spunea ea, ideea că dimineaţa următoare n-ar fi lângă el ca să-l trezească şoptindu-i numele la ureche era greu de suportat. Şi totuşi, parcă mândria îl ţinea deasupra ei.

            „Ce vrei să spui, până la urmă?”
            Misa îşi ridică ochii şi, serioasă cum n-a fost niciodată, îi răspunse în ureche:
            „Vreau să spun că eşti un idiot pentru că nu ţi-ai dat seama cât de mult te iubesc şi că trebuie să mă iubeşti şi tu la fel de mult.”
            „Idiot, eh? Nebuna aia de Sayuuki te-a învăţat asta, nu? Şi cum poţi tu să iubeşti un idiot, care până la urmă îşi va da seama că nu poate trăi fără tine?”
            „Adică spui că şi tu mă iubeşti?”
            „Asta vroiai? Ştii, nu mă cheamă Sebastian, dacă asta credeai.”
            La asta, ea ar fi râs. Şi chiar a început să râdă. Pentru că, de când îl cunoscuse cu adevărat, îl adora mai mult decât pe Sebastian.
            „Nu-l băga pe Sebastian în asta. Frumosul e nevinovat, nu ca tine.”
            „Şi de ce mă rog râzi?”
            Discuţia era amară. Amară, dar niciunul nu era serios. În mod normal, ei nu şi-ar vorbi niciodată aşa, dar văzându-i pe Sayuu şi Kamiyan care în fiecare zi purtau bătălii folosind cuvinte sarcastice şi ironice, doar pentru ca în sfârşit să termine cu nişte confesiuni siropoase, totul de dragul amuzamentului, aveau acum amândoi un chef să nu fie serioşi. Şi totuşi, responsabilitatea unei relaţii atât de vechi îi apăsa.

            „Oare de ce râd, nici eu nu ştiu”, continuă Misa ironică, „poate pentru că îmi dau seama că nu-l mai iubesc pe Sebastian. Iubesc doar pe acel cineva pe care-l acum în faţă. Sincer”. Misa zâmbi cu acea urmă de regret în ochii ei.
            Atunci Daisuke îşi dădu seama. Era ceva ce el nu înţelesese de mult, ceva ce nimeni nu i-ar fi spus, chiar dacă toţi ştiau. Că, dacă vreau să aibă parte de o viaţă superbă, trebuie s-o iubească din toată inima pe fata asta.
            „Ştii ce? Prinţesă dragă, dacă devin prinţul tău, va mai plânge Măria Ta?” Asta era o bombă. Şi puterea pe care fata sensibilă o strânsese odată cu lacrimile căzute se evaporă toată, odată cu orice îndoială.

            Şi, pentru că până la urmă erau atât de aproape, Dai-chan nu ezită să se apropie mai tare. Astfel că în acel moment, văzându-i faţa din ce în ce mai aproape şi simţindu-i respiraţia caldă care-i mângâia obrazul, Misa ar fi vrut să-l ia de bărbie şi să-l mănânce cu totul. Măcar aşa ştiam că-l omoară Sayuu pe Kamiyan în fiecare zi, dar gândul ei fu repede risipit de un gust dulce. Dai-chan se mişcase mai repede. Astfel că atunci când închise ochii, simţi un fior până în vârful degetelor, îşi înfipse palmele în părul lui şi-l simţi cu toată puterea ei. Pentru că, în sfârşit, ea era prinţesa lui preţioasă.

            „Acum eşti mulţumită, prinţesa mea?”
            „Oare?” zise Misa ironic, ridicând din sprânceană, imitând-o astfel pe Sayuu care-l omora mereu pe Kamiyan al ei cu mişcarea asta. Cei doi începuseră să râdă.

            Misaki tocmai descoperise o nouă reţetă : ceva îndoială şi nemulţumire, cu puţine lacrimi urmate de mult sarcasm şi sinceritate şi un sărut în loc de cireşea de pe tort erau drumul către dimineţile dulci în care avea să-i vadă zâmbetul.
            Astfel că, acasă, Sayuu şi Kamiyan nu se îngrijorau deloc de situaţia de război care spumega afară. Începuse să plouă, destul de puternic chiar, şi cei doi încă nu se întorseseră.

            „Ştii ce, parcă văd că ieşim ori cu o nuntă, ori cu nepoţei, dacă porumbeii noştri nu se întorc înainte să stea ploaia”. Gluma lui Kamiyan era atât de adevărată încât cei doi pufniră în râs. Ironia era că, defapt, Misa şi Daisuke nu-şi expirmau niciodată iubirea lor de prinţ şi prinţesă în faţa lumii. În schimb, nebunii locului, Sayuu şi Kamiyan gândeau cu totul diferit. Până la urmă, iubirea lor se născuse dintr-o sticlă de alcool, nu?
            „Hai treci şi repetă acolo, că doar nu te învăţ română pe gratis.” Continuă Sayuu cu o expresie serioasă pe faţă.
            „Ah, deci cu alte cuvinte va trebuie să te plătesc? ’Las’ că vezi tu diseară ce iubire o să fie pe capul tău”. După ce că o atacase în modul acela, mai râdea şi malefic. Fata, maestră a omorului, ridică din sprânceană şi amândoi începuseră să râdă,  privindu-se în ochi.
            „Taaci, să vezi ce minuni te învăţ eu acum pe tine…”…

            Afară turna, iar Misa şi Daisuke intrară în casă fugăriţi de ploaie.
            Pe canapeaua legendară stătea Kamiyan, cu o fişă în mână, iar la polul celălalt al lumii, adică la o distanţă anormală, era Sayuu, stând turceşte şi cu braţele încrucişate.

            „Nu e bine! Încă o dată!”
            Kamiyan trase aer în piept şi, aruncându-i o privire plină de ură, rosti clar şi tare:
            „ANA ARE MERE!”
           

            După ce Sayuu îl pedepsise bine pe drăguţul ei, iar Misa avusese parte de o sesiune generoasă de râs, cei doi le priveau pe fete nedumiriţi. Ele îşi zâmbeau doar. Până la urmă, ele erau cele care îi învârteau pe aceşti frumoşi disperaţi în jurul degetelor lor mici.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
back to top