Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Credeai că mă cunoşti?

Am învăţat să mă aştept la orice,
de la absolut oricine.


         Sau poate că nu. Poate că totuşi mă afectează ce cred ceilalţi, şi deşi încerc să pun un zid pe care numai eu îl văd între mine şi lume, uneori pur şi simplu totul se dărâmă. Puţine sunt totuşi persoanele care au distrus acest zid, dar măcar ştiu că pot avea încredere în ele. Sper.

        Uneori mama se miră cât de matură sunt. Uneori mă mir cât de matură mă crede lumea. Alteori unii cred că nu am defecte. Şi, în final, alţii mă comentează, fără să se uite la defectele lor. Există persoane pe care le iubesc, oameni pe care-i apreciez şi indivizi ale căror vieţi sau păreri nu mă interesează.
      Nu sunt mare, dar nici mică, vreau să cred. N-am trecut prin multe, încă vreau să mai cresc şi nu mă consider matură. Am o grămadă de defecte, unele de care sunt conştientă şi încerc să le remediez, şi altele la care pur şi simplu nu am chef să mă gândesc. De exemplu, sunt copilăroasă şi nebună: aş avea curajul să ţip doar de dragul de a ţipa, să râd doar de dragul de a râde şi sunt puţine lucruri care mă intimidează. Unii îmi spun gălăgioasă, stridentă; sunt conştientă că uneori am prea multe de spus, lucruru mai mereu neimporante, dar dacă tu ai ceva extraordinar să-mi spui care e mai important decât ceea ce spun eu, poţi să mă opreşti şi eu te voi asculta. Sunt alţii care mă ascultă, pentru că pur şi simplu ei recunosc că nu au ce să-mi spună. Viaţa nu e plină de minuni, cel puţin nu mereu. Iar eu acum sunt într-o fază foarte plictisitoare a vieţii mele, sincer. Acum un an, pe vremea asta, era în toiul distracţiei. Poate pentru că aveam şi cu cine.
        Aş prefera să nu fiu singură. Când sunt singură sunt o persoană plictisitoare. Dacă sunt însă înconjurată de câţiva oameni valoroşi, cu toţii devenim mult prea interesanţi. Apoi, uneori am impresia că ştiu multe. Sau mai mereu. Asta pentru că în fiecare săptămână eu am tot felul de discuţii cu mama [o persoană pe care o respect pentru tot ce-a făcut şi va mai face în viaţă], discuţii în care ea se uită la mine cu mirare când eu îi răspund. Mi s-a spus că sunt matură. De multe ori. Şi, când vreau, sunt. Pentru că, dacă am şi eu o calitate, aceea ar fi că atunci când ceva mă interesează cu adevărat, sunt foarte serioasă.
        Cânt. Nu mă interesează că tu spui că n-am voce, profesoara mea de muzică [cu 15 ani de când predă] spune că am voce bună. Cânt oriunde, oricând, orice. Aşa mai scap de monotonie şi de frustrare. Cânt numai ce ştiu că pot cânta bine. Şi totuşi, dacă cineva e enervat de vocea mea, atunci tac. Mi-a fost gura închisă de prea multe ori, aşa că mai bine mi-o închid eu. Pentru că, până la urmă, când sunt cu persoanele care ţin la mine cu adevărat, pot să cânt orice şi oricum, şi ei mă vor asculta cu plăcere. Şi chestia asta e un criteriu după care-mi categorizez prietenii şi cunoscuţii.
        Noţiunea de prieten la mine e foarte abstractă. S-o ia dracu de încredere, să-i ia dracu de ani petrecuţi împreună, să le ia dracu de amintiri frumoase, dacă persoana se dovedeşte fără speranţă. E greu să renunţi la cineva; astfel că, decât să tai de tot legătura, eu o păstrez doar de dragul de a nu fi certată cu nimeni. Regretele sunt o mare durere de cap. Aş mai putea vorbi despre mine mult şi bine, dar poate că te-am plictisit. Ţi-am spus că sunt vorbăreaţă. Dacă nu-ţi convine ce spun, hai să te aud cu ceva mai bun.
        Altceva despre mine. Simt că nu pot trăi fără muzică. Am devenit dependentă de căşti. Sper să nu fie ceva rău, totuşi. Sunt unele melodii în care pur şi simplu regăsesc părţi din mine. Tocmai mi-am amintit de altceva.
        Nu ştiu dacă sunt narcisistă. Dar ştiu că nu suport narcisiştii. Nu pe toţi, nu e ceva general, dar mă omoară oamenii care se laudă cu asta şi mai folosesc narcisismul lor şi pe post de scuză. Poate că sunt mândră. Vreau să cred că sunt unică şi că nu pot fi asemănată cu nimeni, că n-am nevoie de o tipologie în care să fiu încadrată. Şi mai vreau să cred că toţi oamenii sunt unici, că fiecare are ceva ce merită descoperit la el. Lucru care cred că mă face o persoană deschisă; şi totuşi, eu personal nu mă apropii decât de oamenii care-mi par mie interesanţi. Lucrurile pe care le-am zis poate se contrazic; şi uite un defect al meu: uneori nu pot să mă exprim aşa cum vreau. De multe ori am fost neînţeleasă din cauza lipsei mele de interes.
        Îmi place să fiu lăudată, de ce să nu recunosc. Dar asta nu înseamnă că mă cred mai presus faţă de alţii, şi mie îmi place să laud pe cineva care chiar merită să fie lăudat. Nu-mi prea pasă ce crede lumea. Când eram mai mică îmi păsa atât de mult încât m-am rănit singură, iar acum am învăţat să fiu dureros de indeferentă faţă de ceea ce mă înconjoară [atât de indiferentă încât era să mă calce tramvaiul]. Şi, în ultimul rând, vreau să cred că lumea e plină de idioţi. Am întâlnit oameni cu defecte şi calităţi şi le-am tolerat defectele doar pentru că îi iubeam pentru calităţile lor. Şi totuşi, acum ori sunt eu chioară, ori oamenii nu mai ştiu să-şi arate calităţile.

        Sunt specială pentru că sunt eu, o tipă total normală.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
back to top