Passionate, gun, trainwreck, memories, summer, electric, lullaby, senseless, song, sadist :|

HAI SĂ NE JUCĂM ÎMPREUNĂ. CE CIUDAT SUNĂ ACUM, CÂND ACEL SENTIMENT INOCENT A DISPĂRUT DE MULT. HAI SĂ ZBURĂM. NU, O SĂ STĂM PE PĂMÂNTUL ĂSTA ŞI O SĂ ZÂMBIM SARCASTIC PÂNĂ CÂND CINEVA SE VA PRINDE CĂ SUNTEM EXTRAORDINARI. PENTRU CĂ SUNTEM.

duminică, 27 noiembrie 2011

死んだらどうする?

         Şi dacă aş fi murit?!


        Odată cu iarna care bate la uşă, prin faţa ochilor mei se desfăşoară o pustietate iminentă şi parcă dintr-o dată nu mai văd vreun motiv pentru care ar trebui să trăiesc. Sau poate că trăiesc doar pentru a nu muri. Pentru că, zilele astea mi-am dat seama că am nevoie de o motivaţie pentru a fi fericită.
       Mereu am fost un copil destul de singur şi, la un moment dat, mi-am dat seama că înţeleg atât de bine singurătatea încât m-am împrietenit cu ea. Singurătatea e un medicament bun ori un drog fatal. Pe unii îi lasă fără
vreo dorinţă de a trăi, altora le toarnă pe gât o doză bună de realitate. Eu am ales realitatea şi, odată cu lovitura ei, mi-am dat seama că am nevoie de o motivaţie în viaţă.
        Prietenie. Spun că am trecut peste singurătate, dar totuşi mă simt mult mai bine în preajma oamenilor adevăraţi. Acei puţini câţiva care mă fac să zâmbesc când văd că-mi dau un telefon sau un mesaj. Persoane cu care mă văd rar, uneori ciudat de des dar fără rost şi cu care timpul zboară.
        Cunosc mulţi oameni. Nu-i cunosc, mai bine zis mi-i aduc aminte. Pentru că, pentru mine, a cunoaşte pe cineva, înseamnă să poţi să-ţi dai seama ce vrea să spună numai din unica strălucire a ochilor. Cum e dragostea adevărată, defapt. În sfârşit, cunosc puţini oameni şi pe mulţi alţii mi-i amintesc. Nu mai vreau să preţuiesc oamenii, nu merită iubirea mea. Au fost timpuri în care credeam că cei de lângă mine sunt minunaţi, dar după multe adevăruri spuse pe nume, m-am speriat. Timpul trece, privirile noastre şi modul în care suntem priviţi se schimbă. Nu mai încredere. Pare că am, chiar pot spune că vreau să cred, dar nu găsesc vreun motiv pentru care să cred.
        Azi mi-am dat seama ce fiinţă lacomă sunt: am nevoie de un motiv pentru a trăi. Ce patetic. Şi atunci, de ce să trăim?

Un personaj disperat atârnă o frângie de un copac, doar pentru a-şi sfârşi viaţa în acel copac. Dar o fată optimistă îl vede, aleargă către el şi-l prinde de picioare, ţipând la el să nu-şi sfârşească viaţa. Dar în viteza ei, îi împinge scaunul de sub picioare, astfel că personajul disperat era pe cale să se sugrume. În disperarea lui însă, o ruptură îl eliberează din strânsoare sforii şi, cu o figură indignată, o întreabă răstit pe fata optimistă:
"CE-AI FI FĂCUT DACĂ AŞ FI MURIT?!"

Zetsubou Shita.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
back to top